Nu mă îndoiesc că cei ce s‑au pocăit, au cunoscut pe Dumnezeu în bunătatea Lui şi au gustat măcar odată din dragostea Lui cea mare, s‑au bucurat de ea, s‑au desfătat în ea, au vestit‑o chiar altora. Dar se întâmplă că vremea trece şi câteodată ne descoperim şi ne simţim departe de Fiinţa Lui cea plină de farmec şi ne dăm seama că am uitat gustul iubirii divine – nu ne mai este dor de El, nu mai gândim atât de mult ca altădată la El, la venirea Lui, etc.
Am uitat cum este să ştim că El ne iubeşte. Ca un om care priveşte cerul înstelat şi tot caută şi tot caută, dar nu mai găseşte steaua aceea, cea mai strălucitoare, pe care o ştia, până când a adiere de vânt mişcă o frunză spânzurată de o ramură deasupra lui. Steaua era acolo, statornică, dar frunza o acoperea. Fie ca Domnul să facă să adie vântul Duhului Sfânt şi să înlăture din calea ochilor noştri tot ce ne împiedică să vedem dragostea lui Dumnezeu şi astfel încurajaţi să îndrăznim să ne lăsăm prin credinţă în mâna Lui, în voia Sa.
Dragostea Lui în Răscumpărarea noastră
Cel dintâi loc unde am gustat din plin din dragostea lui Dumnezeu este Răscumpărarea sufletului nostru.
Tatăl a dat pe Fiul – Io.3:16; Rom.8:32
Peste un râu mare era un pod de fier care trebuia ridicat ca să poată trece vapoarele şi lăsat ca să poată trece trenurile. Mecanicul care supraveghea podul a auzit într‑o zi şuieratul unui tren şi s‑a grăbit către dispozitivul de manevrare al podului, ca să‑l coboare. În graba lui a izbit din greşeală pe copilaşul lui care se juca pe malul râului şi l‑a aruncat astfel în apă. Copilul a început să strige, dar tatăl a ales să‑şi continue fuga către dispozitiv pentru a lăsa trenul să treacă. Simţul datoriei şi gravitatea situaţiei, pericolul ca acele sute de oameni din tren să piară înecaţi, l‑a făcut pe tată să „părăsească” pe fiul său. Mai târziu, a sărit în râu ca să‑şi scape fiul, dar era prea târziu; murise. Oare ce am fi făcut fiecare dintre noi în acea situaţie? El a ales „jertfirea” fiului său pentru scăparea celorlalţi. Dumnezeu a dat pe Fiul Său pentru mântuirea lumii.
Atât de mult ne sensibilizează povestea unui om care îşi pierde fiul într‑o astfel de situaţie. Dacă am vedea un film pe subiectul acesta, probabil că mulţi ar vărsa lacrimi. (Să vezi podul care este încă ridicat, trenul care vine cu viteză, gata să cadă în râu şi copilul speriat, strigând, dus la vale de apa râului…) Dar dragostea lui Dumnezeu şi sacrificiul Fiului Său, nu doar pentru un tren de oameni, ci pentru o lume întreagă nu ne sensibilizează?
Mecanicul acela era dator să facă ceea ce a făcut faţă de călătorii din tren. Dumnezeu însă nu era dator cu nimic faţă de noi. Din contră, noi toţi ne‑am răzvrătit împotriva Lui şi ne meritam dreapta pedeapsă, dar El, atât de mult a iubit lumea … Io.3:16… Când Dumnezeu iubeşte, El iubeşte o lume întreagă! Când Dumnezeu dă, El dă pe Fiul Său. Nu este om să nu fie cuprins de dragostea Lui şi nu este dar mai mare ca Fiul Lui.
În plus, mecanicul acesta a jertfit pe fiul lui din greşeală şi din neatenţie (Oare poţi spune că omul a iubit pe cei din tren? Nu prea…), pe când Dumnezeu L‑a dat pe Fiul Său cu bună ştiinţă din dragoste – 1Io.4:9,10. Nu doar Tatăl ne‑a iubit şi L‑a dat pe Fiul pentru noi, ci şi Fiul ne‑a iubit şi S‑a dat pe Sine pentru noi:
Isus S‑a dat pe Sine – Gal.2:20b; Mat.20:28
Sundar Singh, predicatorul creştin indian, povesteşte cum a asistat la un incendiu în pădurile din munţii Himalaia în 1921. Focul era foarte puternic şi cuprindea copac după copac. Împreună cu un grup de oameni a putut observa cum într‑un copac înalt o pasăre se agita deasupra unui cuib cu mulţi puişori în el. Focul se apropia repede de cuib şi nimeni nu putea să‑i scape. Pasărea zbura, ţipa, se apropia şi se depărta mereu de cuib. Toţi se gândeau că va fugi până la urmă. Cuibul a început să ardă pe margini şi dintr‑o dată, „mama” s‑a repezit către pui, i‑a acoperit cu aripile ei şi în câteva secunde au ars toţi împreună. Avea puterea să se scape pe sine, dar a ales să moară cu cei dragi. De dragul lor a murit cu ei, nu s‑a scăpat pe sine.
La fel a ars Hristos împreună cu noi în iad (noi eram în El). El avea puterea să se mântuiască pe Sine, iar noi eram blestemaţi, sortiţi focului. El Şi‑a întins aripile pentru noi şi a murit împreună cu noi, a ars în focul nostru! În dragostea Lui cea mare, Dumnezeu a ales să moară împreună cu noi, pentru ca prin învierea Lui să ne dea apoi nouă iertarea de păcate, viaţa veşnică şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi. Aşa cum Dumnezeu ne iubeşte şi Domnul Isus ne iubeşte…
Moise Mendelssohn, bunicul cunoscutului compozitor german (Felix Mendelssohn Bartholdy, 1809-1847) a fost un filozof evreu. Era mic de statură (cum zice fr. Popescu: „m‑o făcut mama-mpcilit”) şi avea o cocoaşă urâtă. El a vizitat odată un negustor din Hamburg care avea o fată foarte frumoasă (Frumtje) şi s‑a îndrăgostit pe loc de ea. Fetei nu‑i plăcea de el. El încerca s‑o curteze, ea în-cerca să‑l evite. În cele din urmă, el a cutezat să o întrebe: „Ştiţi unde se hotărăsc căsătoriile oamenilor?” „Unde?” a răspuns ea. „În cer.” „Adică?” Moise a continuat: „De fiecare dată când se naşte un băiat, Dumnezeu îi spune cum va fi fata cu care se va căsători. Când m‑am născut eu, Domnul mi‑a spus: „Mireasa ta va fi cocoşată!” Atunci am zis: „Doamne, o femeie cocoşată ar fi o tragedie! Doamne, dă‑mi mie cocoaşa şi las‑o pe ea să fie frumoasă!”” Fata a ridicat atunci pentru prima dată ochii din podea şi după o vreme a devenit soţia lui.
La fel a făcut Domnul Isus Hristos cu noi, mireasa Lui. A luat aspra Lui handicapul nostru, urâţenia păcatului ca să ne înfăţişeze înaintea Lui sfinţi, fără pată şi fără zbârcitură sau altceva de felul acesta (Ef.5:27) – Is.53:2-8.
Undeva în Anglia o bătrână îşi creştea nepotul orfan. Între vecinii ei era un bărbat care era văduv şi al cărui fiu murise. Într‑o zi, bătrânei i s‑a aprins casa. Oamenii au venit să ajute să stingă focul, au scos‑o pe ea din casă, dar copilul era prins între flăcări undeva la etaj. Nimeni nu a avut curaj să meargă după băiat. Vecinul cel văduv a văzut undeva pe un perete lateral al casei o ţeavă pe care s‑a urcat şi a salvat până la urmă copilul. Din cauză că ţeava aceea pe care s‑a urcat a fost încinsă, el şi‑a ars palmele foarte rău. După un timp, bătrâna a murit şi oamenii din sat s‑au strâns ca să hotărască cine să‑l ia pe orfan să‑l crească. S‑au prezentat doi oameni. Primul era un tată al cărui fiu murise şi dorea altul în locul lui. El a fost rugat să‑şi prezinte argumentele pentru care să‑i fie dat copilul. Apoi a fost invitat al doilea candidat, care era vecinul cel văduv. Când a fost întrebat care sunt argumentele sale, el doar şi‑a arătat mâinile cu cicatrice pe ele. Copilul i‑a fost dat lui.
Profetul Zaharia spune că noi vom vedea rănile din mâinile Mântuitorului nostru. (13:6 – „în casa prietenilor mei” este tradus în engleză: „în casa celor ce mă iubesc – Io.15:13; Petre mă iubeşti?) După înviere El a arătat rănile Sale ucenicilor (Io.20:27). Apocalipsa Îl descrie pe Fiul lui Dumnezeu ca un Miel înjunghiat – aceasta este una din imaginile Lui pe care le vom privi în veşnicie (Ap.5:6). Vrem să ştim cât de mult ne doreşte El pe noi? Semnele cuielor ne vor spune. C.C.5:4 „Dar iubitul meu a vârât mâna pe gaura zăvorului, şi mi -a fost milă de el atunci.” – Rom.5:8.
Dragostea lui Dumnezeu în părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul
Intenţia lui Dumnezeu pentru noi ca fii şi fiice ai lui este să petrecem timpul împreună cu El – 1Io.1:3; 1Co.1:9. Oare de ce credeţi că vrea Dumnezeu să avem părtăşie cu El? Oare nu pentru că ne iubeşte? Când iubeşti pe cineva vrei să stai cu acela. El ne vrea! Peste tot în Biblie este arătat că Dumnezeu doreşte o relaţie personală, foarte apropiată, o relaţie de dragoste cu fiecare copil al Lui, o intimitate cu noi aşa cum a avut şi cu Omul Isus Hristos.
În fiecare dimineaţă Vlad vine în pat la mama lui şi se iau în braţe şi se leagănă împreună sub pătură. De mai multe ori pe zi ne aplecăm către Teo sau Vlad (şi eu şi Sica) şi îi luăm în braţe, iar ei ne apucă şi cu mâinile şi picioarele, se lipesc de noi, îşi pun obrazul pe umărul sau faţa noastră şi acolo, în braţe la noi se simt fericiţi, la adăpost, liniştiţi, încurajaţi, mângâiaţi, iubiţi.
Dumnezeul nostru ne face la fel în fiecare zi. Inima Lui este deschisă faţă de noi, braţele Sale sunt întinse către noi cu dragoste şi ne aşteaptă să‑I răspundem. Să îndrăznim să ne predăm Lui. Să ne lăsăm în voia Lui. Să‑I îngăduim să ne ia în braţele Sale. Mai mulţi din adunare aveţi copii mici sau nepoţei pe care îi luaţi în fiecare zi în braţe şi vă este drag să faceţi asta mereu şi mereu. La fel vrea Domnul să ne facă nouă mereu şi mereu.
În Mat.10:29 ni se spune că două vrăbii se vând cu un ban, dar în Lu.12:6 se spune că la doi bani se dau cinci vrăbii. Cu alte cuvinte, a cincea este fără preţ. Totuşi, v.6 spune mai departe că nici una din ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. Omul o neglijează, o uită…
La fel suntem noi, nu vorbesc celor care cred că sunt valoroşi, care cred că merită ceva, ci celor descrişi în 1Co.1:26 – cei pe care lumea nu pune multă valoare, care nu suntem apreciaţi ca fiind ceva de mai marii sau mai micii acestei lumi; noi suntem a cincea vrabie pe care El nu o uită, noi suntem cei de jos, cei nebuni, cei slabi… Dar slavă Domnului pentru v.27,28 – Dumnezeu ne iubeşte, El ne‑a ales. Dragostea lui pentru noi este mare, chiar dacă noi suntem fără de valoare. Slăvit să fie Domnul!
Câteodată suntem ispitiţi să gândim că Dumnezeu nu ne iubeşte pentru că avem de trecut prin „şcoala disciplinării” (Evr.12:11), sau „secerăm din firea pământească putrezirea” (Gal.6:8).
Un frate mai mare a spus celui mai mic: „Nu fii rău, că nu te mai iubeşte tata!” Tatăl a auzit şi l‑a corectat: „Asta nu este adevărat! Tata te iubeşte dacă eşti cuminte. Şi chiar dacă nu eşti cuminte, tata tot te iubeşte! Dar este o diferenţă: când eşti cuminte, ascultător, te iubesc cu o dragoste care mă face bucuros, iar când eşti rău, neascultător, te iubesc cu o dragoste care îmi aduce durere.” În Proverbe este scris că un fiu nebun aduce ruşine mamei sale. La fel şi noi lui Dumnezeu când nu Îl ascultăm.
La fel este Dumnezeu cu noi: uneori este silit să ne iubească cu o dragoste care doare – Evr.12:6. Dar chiar dacă sunt nori pe cerul vieţii noastre, Dumnezeu tot ne iubeşte.
În Orientul mijlociu, acolo unde a fost scrisă Biblia, obiceiurile păstorilor sunt diferite de cele de pe la noi. Adesea, acolo, ciobanii dorm sub cerul liber, lângă oile lor. Le duc într‑un fel de ţarc, un zid fără acoperiş care înconjoară o suprafaţă oarecare, în care este o deschizătură, fără poartă, fără uşă. După ce toate oile sunt puse în interior, ciobanul se culcă chiar în dreptul deschizăturii aşa că dacă vreun hoţ sau vreo sălbăticiune ar încerca noaptea să intre la oi, nu va putea decât dacă va trece de păstor.
Despre asta a vorbit Domnul Isus în Io.10 când a spus că El este uşa oilor – v.7,10,11. El Şi‑a dat viaţa odată pentru noi, şi acum nu va mai muri niciodată. Tot El are toată puterea în cer şi pe pământ şi de aceea nimic şi nimeni nu ne poate smulge din mâna Lui – v.28-30; nimeni şi nimic nu ne poate despărţi de dragostea Lui – Rom.8:31,35,38,39. Dragostea Lui pentru noi e mare şi puternică!
Un băieţel a plecat odată de acasă ca să‑L găsească pe Dumnezeu. Pentru că se gândea că are mult de mers până ajunge la El, a luat de acasă un pachet de biscuiţi şi câteva sticluţe cu suc. După ce a mers un timp, s‑a oprit pe marginea drumului să mănânce şi să se odihnească un pic. Chiar acolo era o bătrânică şi când să mănânce, s‑a gândit să‑i dea şi ei un biscuite. Bătrânica l‑a primit şi a zâmbit. Băiatului i‑a plăcut atât de mult zâmbetul ei că i‑a mai dat un biscuite. Ea l‑a primit şi pe acesta şi din nou i‑a zâmbit. Apoi i‑a dat o sticluţă de suc. Era tare fericit şi nu mai dorea să plece de lângă ea. A rămas acolo, fără să spună nici un cuvânt, doar privea la bătrânica zâmbitoare. După câteva ore petrecute împreună, începea să se însereze şi băieţelul a pornit să plece acasă. După ce făcu câţiva paşi se întoarse şi dădu bătrânei o îmbrăţişare. Ea îi dărui atunci cel mai mare şi frumos zâmbet.
Când băieţelul deschise uşa casei, mama fu surprinsă de bucuria de pe faţa copilului şi l‑a întrebat: „Ce ai făcut azi de eşti aşa de fericit?” „Am prânzit cu Dumnezeu!” zise el, şi înainte ca mama să se dezmeticească din uimirea ei, a adăugat: „Ştii ceva? Are cel mai frumos zâmbet care l‑am văzut vreodată!”
Între timp, bătrâna, radiind de bucurie, ajunse şi ea acasă. Fiul ei uimit de pacea de pe faţa ei, o întrebă: „Mamă, ce ai făcut azi de eşti aşa de fericită?” „Am mâncat biscuiţi pe marginea drumului cu Dumnezeu!” zise ea, şi înainte ca fiul ei să apuce să mai spună ceva, a adăugat: „Ştii, este mult mai scump decât mi‑am închipuit!”
Vom fi copleşiţi când vom cuprinde mai mult din Dumnezeu: El are cel mai frumos zâmbet pe care L‑am putea vedea noi vreodată. El este mai scump decât poate inima noastră să şi‑L închipuie. În dragostea Lui, ne îngăduie să ne apropiem de El şi să‑L cunoaştem în toată frumuseţea Lui, în toată desăvârşirea. Dumnezeu ne iubeşte. Să nu ne temem de ceea ce are pentru noi, de ceea ce vrea de la noi. Să fim gata să ne încredinţăm soarta în mâna Lui, să stăm încrezători în bunătatea lui, în părtăşie cu El în dragostea Lui.
